1 Ianuarie 2025

Sistemele educaționale din toată lumea nu reușesc să facă față schimbărilor permanente și rapide ale prezentului. Aceste sisteme, proiectate pentru a rezolva problemele trecutului, perpetuează inechitatea, sufocă creativitatea și nu reușesc să ne pregătească pentru a face față complexității și nesiguranței zilei de azi și nici a celei de mâine. Acum 10 ani, Manifesto 15 a îndemnat la acțiune pentru regândirea sistemelor de educație, în așa fel încât să fie adaptate unei lumi în schimbare. De atunci, retorica a devenit tot mai vehementă, însă schimbările se lasă așteptate, iar filosofiile educaționale tradiționale au înregistrat un permanent eșec în a adapta educația prezentului și viitorului.

Acest document este o propunere, un set de principii necesare pentru a depăși inerția și tendința de a ne complace în obișnuințele trecutului. Demontăm paradigme depășite, atacăm structuri de putere osificate, abordăm problemele sistemice care perpetuează inechitatea, limitează potențialul și sugrumă inovația. Vrem să contribuim la crearea de ecosisteme dinamice, incluzive, centrate pe elev și care îi ajută pe toți să prospere ca participanți deplini într-o lume interconectată.

Speranța nu e suficientă. E nevoie ca acțiunea să ia locul retoricii. Nu mai putem sta, așteptând reforme, iar conversațiile politicoase nu rezolvă problemele grave ale momentului. Acest document este o chemare la revoltă pozitivă. La colaborare pentru demontarea paradigmelor învechite, la crearea altora, noi și la co-designul unul sistem educațional care folosește tuturor, deblochează potențialul uman și ne echipează nu doar pentru supraviețuire ci pentru prosperitate, într-o lume care, deocamdată, ne depășește imaginația. Demersul începe prin a ne coaliza pentru a reda încrederea în sine a ființei umane.

Acest drum cere curaj, creativitate și comunitate. E nevoie să reimaginăm educația ca pe o forță dinamică ce înzestrează pe fiecare cu ceea ce are nevoie într-o lume prosperă, echitabilă și sustenabilă.

Ce am învățat până acum

1. “Viitorul este deja aici - numai că nu e distribuit echitabil” (William Gibson în Gladstone, 1998). Domeniul educației e mult în urma altor domenii din cauză că se concentrează mai degrabă pe trecut decât pe prezent. Ne concentrăm pe istoria literaturii dar ignorăm prezentul literaturii. Subliniem importanța conceptelor matematice tradiționale dar neglijăm noile matematici, care modelează viitorul. Ceea ce e considerat “revoluționar” în educație s-a întâmplat deja, dar în maniere fragmentate, localizate. Pentru a ajunge la schimbări semnificative, e nevoie să învățăm din aceste eforturi punctuale, să împărtășim experiențe și să ne asumăm riscurile necesare pentru a creiona o abordare ce vizează viitorul.
2. Școlile 1.0 nu au nimic de oferit unor copii 3.0, 4.0, 5.0… Cu alte cuvinte, școlile proiectate pentru epoca industrială nu pot veni în întâmpinarea problemelor epocii digitale, interconectate. Este nevoie de redefinire și formulare clare: pentru ce educăm, de ce educăm și cui servește sistemul educațional. Școlarizarea obligatorie de azi se bazează pe un model depășit, de secol XIX, care forma cetățeni supuși, necesari în fabrici și birouri. În epoca post-industrială și tot mai digitală, scopul educației nu mai este același. Acum este nevoie de susținerea și dezvoltarea creativității, a inovației, a imaginației. Provocările actuale nu pot fi rezolvate prin abordările de altă dată. Și suntem cu toții responsabili de crearea unui viitor prin soluții care să se potrivească tuturor.
3. Copiii sunt și ei oameni. Toți învățăceii ar trebui să fie tratați și respectați ca ființe umane, cu drepturi și responsabilități universal recunoscute. Ceea ce înseamnă că ar trebui să beneficieze de dreptul la opinia personală în ce privește învățarea, inclusiv maniera de administrare a școlii, modul în care învață și unde învață precum și orice alte aspecte ale vieții de zi cu zi. Aceasta este incluziunea, în adevăratul sens al cuvântului. Libertatea de a urma un anume parcurs și o anume abordare educaționale ar trebui să fie asigurată indiferent de vârstă - evident, în așa fel încât să nu afecteze libertatea celorlalți (adaptare din EUDEC 2023).
4. Școlile ar trebui să fie spații extrem de sigure, pline de respect. Dincolo de note și de rigiditatea academică, în centrul preocupărilor școlii ar trebui să fie dezvoltarea capacităților social-emoționale și relaționale - empatia, conștientizarea, abordarea rațională a oricărui conflict. Vulnerabilitatea într-un spațiu sigur permite conectarea autentică cu sine și cu ceilalți. Astfel, școlile pot stabili fundația interpersonală de care au nevoie învățăceii pentru a testa diverse perspective și a se dezvolta într-o lume interconectată. Aceste capacități sunt fundamentale în dezvoltarea personală și colectivă.
5. Învățarea autentică are loc în libertate, nu prin forțarea pe o cale predeterminată. Modelul tradițional, vertical, de sus în jos, de la profesor la elev suprimă curiozitatea și erodează motivația intrinsecă, reducând învățarea la exerciții de supunere. Este nevoie de abordarea orizontală, colaborativă, care pune în valoare predarea și învățarea prin cooperare, distribuirea responsabilității. Este nevoie ca educatorii să creeze medii în care învățăceii pot decide când și cum să treacă mai departe pe un subiect, știind că greșeala este normală și naturală în procesul învățării și că nu sunt pedepsiți pentru asta, dimpotrivă, o pot lua de la capăt. Într-un mediu de învățare orizontal, rolul profesorului este acela de a ajuta învățăcelul să ia o decizie echilibrată. Eșecul este parte a procesului de învățare (nu și perpetuarea greșelii, însă).
6. Învățând împreună, predând împreună. Educația este eficientă atunci când fiecare este atât învățăcel cât și profesor. Atunci când ne eliberăm de prejudecățile legate de vârstă, școala poate deveni un centru unde copiii, părinții, bunicii, membrii comunității schimbă idei, percepții, experiențe, creativitate - într-un ecosistem deschis de cunoaștere și interacțiune. Cei mai mari pot fi mentorii celor mici, dobândind astfel perspective noi, iar părinții și leaderii comunității beneficiază de experiența cunoașterii lumii reale, îmbogățită de curiozitățile copiilor. Aceste procese dinamice, reciproce stimulează schimbul de înțelepciune intergenerațională, întărind legăturile sociale și creionând un viitor previzibil.
7. Învățarea are loc în ecosisteme, nu în cutii. Clasele fixe, cu program rigid transformă educația într-un proces tranzacțional, care ignoră natura sa de lungă durată și interconectată. Școlarizarea formală ar trebui să fie doar unul dintre firele unei adevărate dantelării de experiențe ce implică familia, comunitatea, locurile de muncă, rețelele digitale. Punând împreună toate aceste contexte, ștergem granițele dintre învățarea formală și cea informală, permițând cunoașterii și abilităților să circule liber. În astfel de medii are loc adaptarea la diversele roluri, transmiterea de ocupații între generații și contactul cu perspective până acum necunoscute, din direcții neașteptate. Eliberată din limitele cutiei, educația hrănește curiozitatea și încrederea în sine, pregătind copiii pentru lumea actuală, în permanentă schimbare.
8. Idealul rezultă din îmbinarea acțiunii conștiente (agency) cu auto-eficiența. Atunci când învățăceii și educatorii dobândesc atât capacitatea de a-și configura drumul (agency) cât și auto-eficiență (convingerea că pot reuși), educația transcende scopurile tradiționale și își atinge scopul final: dotarea ființei umane cu capacitatea de a avea o viață împlinită. Acest echilibru este posibil atunci când școlile oferă atât posibilitatea de a alege modul de a învăța, cât și nenumărate oportunități prin care învățăceii își pot construi și demonstra competențele. Această combinație nu numai că pregătește pentru viitor, dar inspiră și stimulează creativitatea.
9. Educatorii sunt creatori, colaboratori și inovatori - nu piesele unei mașinării. Reducerea lor la rolul de implementatori ai metodelor tradiționale subminează atât procesul de învățare, cât și viitorul educației. Într-o lume dinamică, interconectată, educatorii sunt ființe cu nevoi și aspirații speciale și cu potențial creativ specific. Transformarea educației se traduce și prin abilitarea educatorilor ca co-creatori, investindu-i cu încredere, unelte și resurse ce sprijină inovația. Recunoașterea educatorilor ca profesioniști și parteneri permite crearea de medii de învățare prospere, unde atât ei cât și elevii lor se dezvoltă plenar, își cultivă curiozitatea, adaptabilitatea și reziliența.
10. Nu prețui ce măsori, măsoară ce prețuiești. Testările ar trebui să ne stimuleze, nu să ne sperie. Obsesia pentru calificative duce la anxietate și reduce educația la învățare pe de rost, îndepărtând copiii de gândirea critică și dezvoltarea rațiunii. Cultul pentru calificative a devenit un fel de arbitru al succesului, răspândind ideile distructive ale comparației și sub-performanței peste tot în lume. Astfel, spiritul inovator se estompează, ideile noi fiind eliminate de grija măsurătorilor. Mai rău, școlile produc leaderi prost echipați pentru interpretarea obiectivă a datelor. E nevoie de eliminarea testării obligatorii axate pe calificative și de redirecționarea resurselor către inițiative care promovează învățarea autentică și dezvoltarea multidimensională.
11. Utilizarea defectuoasă a tehnologiei este un simptom, nu problema. Tehnologia nu este o soluție în sine, utilizată cu răspundere, însă, poate deschide noi căi de învățare și de creație. E nevoie să depășim vechile practici și să folosim tehnologia ca unealtă de transformare în loc să devenim obsedați de ultimele trenduri, neglijând potențialul de schimbare. Înlocuirea tablelor cu table inteligente sau a cărților cu tablete în timp ce metodele de predare rămân aceleași e ca și cum am folosi putere nucleară pentru a deplasa o căruță: risipă și ineficiență. Și totuși, nimic nu s-a schimbat și continuăm să investim resurse uriașe în aceste unelte, irosind prilejul de a le folosi potențialul de a transforma atât ceea ce învățăm, cât și cum anume învățăm. Prin recrearea practicilor trecutului cu ajutorul tehnologiilor, școlile se concentrează mai ales pe hardware și software, neglijând acel mindware al copiilor, precum și utilizarea cu sens a acestor unelte.
12. Învățarea are loc fie că participăm, fie că nu. Cea mai mare parte a învățării este “invizibilă” - are loc în afara educației formale prin experiențe informale, întâmplătoare. Pornește din curiozitate, se produce prin experimentare și experiențe neplanificate; este mai degrabă naturală, precum respirația, nu un efort deliberat. În loc să forțăm învățarea să treacă din invizibilitate în vizibilitate, ar trebui să creăm medii care susțin și hrănesc desfășurarea sa organică. Adică ateliere, școli și comunități care apreciază explorarea, oferă oportunități de căutare a cunoașterii și respectă ideea că nu toate nevoile de învățare trebuie măsurate sau raportate. Permițând învățării să rămână nevăzută, îi păstrăm autenticitatea și permitem fiecăruia să se dezvolte în direcții care au semnificație pentru fiecare. Încrederea, nu supravegherea reprezintă adevăratul motor al inovației și dezvoltării.
13. Cunoașterea rezultă din semnificație, nu din management. Atunci când vorbim de conceptele de cunoaștere și de inovare, le confundăm adesea cu cele de date și de informație. Ne iluzionăm adesea că transmitem “cunoaștere” învățăceilor, atunci când îi testăm dacă își amintesc pe de rost o informație. Pentru clarificare: datele sunt bucățele de ici-colo, pe care le asamblăm într-o informație. Cunoașterea se referă la preluarea informației și crearea de semnificație la nivel personal. Inovăm atunci când acționăm pe baza a ceea ce știm pentru a crea valori noi. Înțelegerea acestei diferențe dezvăluie una dintre cele mai mari probleme referitoare la managementul școlar și la predare: suntem buni la managementul informației dar nu putem administra cunoașterea din capul elevilor fără a o degrada până la nivelul de informație.
14. Standardizarea omoară creativitatea și inovarea. Aceeași măsură pentru toți uniformizează învățăceii, succesul ajungând să fie măsurat prin testare foarte îngustă. Prin fragmentarea cunoașterii în subiecte separate, omite complexitatea lumii reale și gândirea îndrăzneață. Pentru a permite inovarea autentică, e nevoie să abandonăm uniformitatea rigidă și să adoptăm abordări adaptative, centrate pe învățăcel și care pun accentul pe investigare și colaborare interdisciplinară. Creativitatea se va manifesta plenar doar atunci când elevii își pot explora interesele personale, investiga diversele perspective și angaja în rezolvarea autentică de situații diverse.
15. Cunoașterea se dezvoltă la intersecția granițelor rețelelor. Pedagogia emergentă a acestui secol nu este planificată în detaliu - se desfășoară fluid. Învățarea se produce pe măsură ce traversăm și extindem diverse rețele, conectând cunoașterea individuală pentru a crea noi înțelegeri. Prin împărtășirea de experiențe, generăm cunoaștere socială, care îmbogățește introspecțiile colective. Educația trebuie să prioritizeze echiparea fiecăruia cu uneltele, competențele și inițierile (cum ar fi fluența digitală, conștiența culturală, navigarea în rețele) necesare dezvoltării în aceste sisteme interconectate. Prin acest proces, ființa umană își contextualizează talentele și cunoașterea unice, permițându-le să abordeze orice noua provocare cu creativitate și încredere.
16. Specializările sunt depășite prin definiție. Multe specializări statice, gândite pentru domenii fixe, cu finalități clare, sunt depășite sau învechite chiar la finalul primului an de studiu. Diplomele tradiționale nu reușesc să țină pasul cu schimbările tot mai rapide și nu reflectă profunzimea abilităților și acumulărilor din lumea reală. Este nevoie de un sistem nou, descentralizat, care valorizează creativitatea și ingeniozitatea, cu impact real asupra timpului petrecut în grupul de lucru. Este nevoie de un sistem de recunoaștere a achizițiilor care să fie adaptat învățăcelului și să răsplătească avansul și contribuțiile la îndeplinirea nevoilor în permanentă schimbare ale prezentului.
17. Orice sistem de educație care tolerează inechitatea este complice la nedreptate. Sistemele care promovează inegalitatea dezamăgesc pe toată lumea. Este nevoie ca școlile să depășească limitele recunoașterii simbolice a diversității, pentru a ridica barierele sistemice. În designul unui curriculum este nevoie să se țină cont de toate vocile, inclusiv de cele marginalizate, fiecare învățăcel trebuie văzut, auzit, valorizat. Echitatea și incluziunea nu sunt opționale, dimpotrivă, reprezintă fundamentul unui sistem educațional sustenabil.
18. Gesturile de implicare cetățenească globală fac ca experiența personală să aibă impact planetar. Pornite din contexte locale și implicare semnificativă în diverse comunități, fac legătura dintre perspectivele individuale și provocările globale. Educația ar trebui să echipeze învățăceii în așa fel încât aceștia să poată administra diverse provocări prin empatie cross-culturală, responsabilitate etică și ingeniozitate colaborativă. Astfel, este nevoie de instruire de nivel planetar - cadre ce conectează acțiuni locale cu soluții globale, cu grija de a respecta drepturile individuale și colective. Prin alinierea implicării personale cu instrumentele comune, educația permite învățăceilor să acționeze la nivel local dar și global, modelând un viitor durabil și echitabil.
19. Viitorul aparține tocilarilor pasionați, visătorilor, întreprinzătorilor, cunoscătorilor lumii (knowmads). Antreprenoriatul nu este calea tuturor, însă cei care nu-și dezvoltă spiritul antreprenorial vor fi în dezavantaj. Sistemele educaționale ar trebui să se concentreze pe formarea de entreprenerds: indivizi care își folosesc cunoașterea din diverse specializări pentru a visa, crea, realiza, explora, învăța și promova eforturi antreprenoriale, culturale sau sociale, asumându-și riscuri și bucurându-se atât de acțiunea în sine, cât și de finalul ei, fără teama de eventualele greșeli sau eșecuri inerente.
20. Realitatea nu e opțională. Ignorarea realității comune în care trăim duce la haos. Postmodernismul acutizat, în care faptele sunt răstălmăcite iar responsabilitatea, eludată, amenință însuși fundamentul educației și al societății. Realitatea comună tuturor nu este opțională; fără ea, gândirea critică eșuează, încrederea dispare și colaborarea devine imposibilă. Educația trebuie să se confrunte direct cu distorsiunile, bazându-se pe dovezi empirice, dezlănțuindu-ne, în același timp, imaginația, pentru a rezolva situații noi. Pentru a construi un viitor sustenabil, învățăceii au nevoie să fie echipați corespunzător în confruntarea cu distorsiunile, să știe să nu fugă de asumare și să abordeze complexitatea cu curaj intelectual.
21. O educație care ignoră planeta este o educație fără viitor. În contextul schimbărilor climatice pe care le trăim, orice curriculum care neglijează ideea de supraveghere a mediului este atât deficitar cât și iresponsabil. Educația trebuie să modeleze activ viitorul învățăceilor și al lumii în care trăiesc. Studiul mediului nu se face pasiv; este nevoie de angajare ca co-creatori de soluții și de gardieni activi ai planetei. Dotând învățăceii cu abilități necesare în viitor și cu asumare în abordarea problemelor majore, integrând instruirea axată pe problemele planetei într-un proces educațional dinamic, flexibil, stimulăm inovarea și conexiunea fiecăruia cu sustenabilitatea, pentru un impact de durată.
22. Putem și trebuie să construim o cultură a încrederii în școlile și comunitățile noastre. Cât timp sistemele noastre educaționale continuă să se bazeze pe frică, anxietate și neîncredere, problemele enunțate până acum vor persista. Pentru a construi o capacitate colectivă de a transforma educația, ca educatori, avem nevoie de comunități implicate, dar și să ne implicăm personal în comunitățile pe care le slujim. Este nevoie, deci, de acțiune centrată pe încredere, în care elevii, școlile, guvernele, inițiativele private, părinții și comunitățile să se implice în proiecte de colaborare, pentru a co-crea educația viitorului.
23. Chestionăm legea, dar să înțelegem întâi motivul. Sistemele noastre școlare sunt construite pe supunere, conformism impus și complacere. Creativitatea învățăceilor, a educatorilor și a instituțiilor este înăbușită din start. E mult mai ușor să ți se spună ce să faci decât să gândești pentru tine însuți. Doar întrebând fără frică și formulându-ne o conștiență metacognitivă a ceea ce am creat și am vrea să creăm în continuare vom vindeca acest rău instituțional. Abia apoi putem configura ieșiri justificate din sistem, care să pună sub semnul întrebării acel status quo al sistemului și să aibă forța de a genera impact real.
24. Activismul este un spațiu necesar dez-vățării. Fie prin nesupunere non-violentă, prin proteste de stradă, activități artistice sau rezistență performativă, activismul se adresează direct status-quo și vizează reconstruirea din temelii. Permite, astfel, învățarea rezilienței, a voinței asumate, a curajului de a confrunta un sistem falit, inclusiv a celui educațional. Educatorii ar trebui să adopte activismul ca pe o unealtă fundamentală de învățare, transformând învățatul pasiv în unul activ pentru a modela lumea.
25. Pune la îndoială orice. Începe cu un manifest. Supunerea oarbă e sursa conformismului. Învățăm împreună și trebuie să oferim spații sigure pentru evaluarea critică a tuturor ideilor, inclusiv a celor enumerate aici. Contribuind la o cultură a gândirii critice și a dialogului deschis, încurajăm dezvoltarea conștienței fiecăruia și fiecare poate contribui la evoluția continuă a învățării.

În educație, problemele au rămas aceleași deoarece, pentru rezolvarea lor, e nevoie de schimbări profunde ale sistemului (cu care suntem obișnuiți) și de abandonarea status quo. Se știe, de veacuri, că atunci când adevărul atacă domnia privilegiului - fie că vorbim de heliocentrism, de evoluționism sau de schimbările climatice - tot atunci se manifestă și rezistența la adevăr. Educația - constrânsă, la rândul ei, de priorități înrădăcinate de mult - are nevoie să treacă de la stadiul de conștientizare a problemelor sale la cel de eliminare a barierelor, a complacerii și de construire de sisteme care să susțină dezvoltarea fiecărui individ și a comunității.

Nimeni nu poate face asta de unul singur. Este nevoie de o coaliție a educatorilor, familiilor, comunității, a autorilor de politici. Doar împreună putem reconfigura sistemele depășite, curricula și mediile de învățare, pentru a retrezi curiozitatea și a stimula creativitatea și echitatea. Fiecare acțiune contează - fie că reimaginăm modul de predare, cultivând încrederea în mediile școlare, fie că promovăm schimbarea prin politici dedicate ideii că învățarea este un drept al fiecăruia, pe tot parcursul vieții.

Împreună putem crea un sistem educațional care permite oricui să prospere într-o lume în permanentă schimbare. Este momentul să acționăm cu curaj, împreună și cu sens.

Viitorul este aici. Contează enorm ce construim acum.

Primii semnatari

Suntem: John Moravec (principal author, USA), Gustavo Andrade (Mexico), Chris Bagley (UK), Constanze Beyer (Germany), Paola Boccia (Argentina/Germany), Edwin De Bree (Netherlands), Vivian Breucker (Germany), Alexandra Castro Ferrada (USA), María Mercedes Civarolo (Spain/Argentina), Cristóbal Cobo (Chile), Antonio L. Delgado Pérez (USA), Claudia Dikmans (Germany), Albus Duc Hoang (Vietnam), Kristina House (Canada), Silvia Enriquez (Argentina), Martine Eyzenga (Netherlands), Tomas C. Ferber (Germany), Richard Fransham (Canada), Gustavo Garcia Lutz (Uruguay), Peter Gray (USA), Christel Hartkamp (Netherlands), Pekka Ihanainen (Finland), Marcel Kampman (Netherlands), Bob Kartous (Czech Republic), Kateřina Kolínková (Czech Republic), Kamila Koutná (Czech Republic), Florian Kretzschmar (Germany), Nicola Kriesel (Germany), Luis R. Lara (Argentina), Diego Leal (Colombia), Carlos Lizárraga Celaya (USA), María Cristina Martínez-Bravo (Ecuador), Juraj Mazák (Slovakia), Alejandra Mendoza Garza (Mexico), Farid Mokhtar Noriega (Spain), María Mercedes Moravec (USA), Daniel Navarrete (Colombia), Varlei Xavier Nogueira (Brazil), Alejandro Núñez Urquijo (Colombia), Hugo Pardo Kuklinski (Argentina/Spain), Alejandro Pisanty (Mexico), Lucas Potenza (Argentina), Noemi Pulido (Argentina), Luis Napoleón Quintanilla (El Salvador), Dinant Roode (Netherlands), Javier José Simon (Argentina), Alison Snieckus (USA), Max Ugaz (Peru), Paloma Valdivia Vizarreta (Spain), David Vidal (Spain), Evangelos Vlachakis (Greece), Tim Weinert (Germany), Monika Wernz (Germany), and Alex Wiedemann (Germany).

Susținere organizațională

Manifestul este susținut de următoarele organizații, care au semnat și ele că sunt de acord cu viziunea și cu principiile:

Organizations wishing to express their support and want to be included in this manifesto are invited to contact us at hello@educationfutures.com to add their collective voice to this movement.